Iuliu Maniu

de Vasile Lechintan si Octavian Capatina

          Personalitate politică de prima mărime s-a născut la 8 ianuarie 1873 în Şimleul Silvaniei, fiind nepot al marelui patriot paşoptist Simeon Barnuţiu . Urmează dreptul la Budapesta şi ca student participă la mişcarea memorandistă şi înfiinţează o societate studenţească pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor naţionale formată din români, sârbi şi slovaci. în 1896 este cooptat membru al Consiliului Naţional al Partidului Naţional Român, al cărui preşedinte va deveni după moartea lui Gheorghe Pop de Băseşti, în 1919. Ca deputat de Vinţul de jos în Parlamentul de la Budapesta (1906-1910) a luat numeroase atitudini faţă de lipsa de drepturi a românilor majoritari în Transilvania. La Marea Adunare Naţionala de la 1 decembrie 1918 este unul din lideri. Este numit preşedintele Consiliului Dirigent şi sefului Resortului internelor. În urma unirii Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc, în 1926, este ales preşedinte al noului Partid Naţional Ţărănesc. Conduce Consiliul de ministri în perioada crizei mondiale, în perioadele 1928-1930, 1930, 1932-1933. După ce face greşeala să-l aducă pe Carol al II lea pe tron, se opune instaurării dictaturii regale, în 1938. Se opune căderii ţării în sfera de influenţă bolşevică şi instaurării comunismului. Inscenându-li-se un proces fruntaşilor ţărănişti, în 1947, Iuliu Maniu este condamnat şi întemniţat la Sighet.

* * *

        Iuliu Maniu prin integritatea să morală, prin cinstea ireproşabilă, prin seriozitate este un caz singular în galeria oamenilor politici din secolul XX. A fost evacuat din istoria oficială. Comuniştii îl percep, şi după „asasinarea” lui, în 5 februarie 1953, ca principalul rival tocmai datorita moralităţii sale ireproşabile, şi s-au străduit 50 de ani să-l maculeze.
        Iuliu Maniu a fost liderul de necontestat al rezistenţei anticomuniste româneşti până la arestarea să în 1947. A intrat în opoziţie odată cu dictatura carlistă, militând de a lungul celor 3 dictaturii succesive pentru revenirea la democraţie. În timpul celui de al II lea război mondial este persoana cea mai autorizată din România în raport cu lumea democratică.
        Iuliu Maniu, la destrămarea frontului din 1918, devine comandantul unităţilor românesti din nordul Italiei care se retrag spre Transilvania în mod disciplinat. În Viena toamnei lui 1918, cuprinsă de bolşevism, domnea haosul şi anarhia. Iuliu Maniu se prezintă ministrului de razboi habsburgic Stoger-Steiner pentru al informa că-şi asumă comanda unităţilor româneşti şi cere spaţiu în palatul ministerului de război pentru „comandamentul unităţilor românesti”. La aceea data erau aproximativ 60.000 de soldati şi ofiţeri doar în Viena. În fapt, Iuliu Maniu vrea să puna bazele armatei române din Transilvania folosind ca nucleu regimentul 64 Orăştie. Unităţile românesti, foarte disciplinate, ostile, prin spiritul lor profund rural, bolşevismului, pun ordine şi instaureaza legalitatea în capitala imperiului; imperiu care de două secole nu i-au recunoscut egali cu ceilalti subiecti ai monarhiei! De altfel unităţile române sunt singurele unităţi militare „operative” ale defunctului imperiu. Despre acest episod Pamfil Şeicaru scria: „Iuliu Maniu înlesnea revanşa lui Avram Iancu şi a unchiului său Simeon Bărnuţiu. Niciodată în cursul vieţii lui politice Iuliu Maniu nu a atins culmea la care s-a înălţat în octombrie şi noiembrie 1918”.

acasa    inapoi