Mircea Eliade

de Petre Tutea

Ce îmbărbătătoare este apariţia unui spirit excepţional, ca
Mircea Eliade, în calea omului – a acestui “pelerin spre absolut”
în climatul European uscat sub soarele torid al raţionalismului
şi măcinat de istorism. Omul religios etern n-a putut fi absorbit
de omul istoric, supus lui Cronos devorantul.

     Metafizician, om de ştiinţă şi artist, unind aceste trei dimensiuni ale conştiinţei sale teoretice în sfera completitudinară a gândirii religioase – acest gânditor roman, prin omul religios etern, a dobândit certitudinele pierdute de omul istoric, care se mişcă asimptotic spre ideal. Meditaţiile religioase l-au adus la natura esenţială a arhetipului, deosebit de modelul formal, util sau gratuit logico-matematic.
      Mircea Eliade, ca hermeneut - iniţiat şi căutător – se mişcă istoric, în timp şi spaţiu prin sacru şi profane, atât în culturile arhaice, cât şi în cele modern, păstrând opoziţia acestor două moduri ale spiritului universal. Crezând în eficacitatea adevărului religios , este active, ca orice creştin, el neputând adopta strania poziţie a lui Heidegger, situate între interpretarea “mesajului lui Hermes şi gestul regelui din Delfi”, de care vorbeşte Heraclit.
     Misticul Mircea Eliade trebuie gândit în triunghiul: Dumnezeu, om şi natură, în care domină Sacrul, adică realul atotcuprinzător, cauza unică a tuturor lucrurilor, oricare alta fiind iluzorie, sau “un produs al obişnuinţei”(david hume).

alta referinta

acasa    inapoi