Carol I

de Octavian Căpăţînă   

      Carol I (10 aprilie 1839 - 10 octombrie 1914) sosit, incognito, în România, a ajuns la 10 mai 1866, la Bucureşti, după ce puciul monstroasei coaliţii, putea să arunce ţara în anarhie şi să compromită unirea. Programul lui Carol (1866 – 1881, principe şi 1881 – 1914, rege) a avut trei obiective mari: stabilitate politică, continuitate dinastică şi modernizare. Însăşi domnia sa, de 48 de ani, a fost un factor de stabilitate, într-o ţară în care interesul personal şi de grup făcea „legea” de secole. „ Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, regele Carol aducea simţul exactităţii matematice ... Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştienciozitatea impusă până la meticulozitatea germană ...” – scria plastic I.G.Duca
      Constituţia din 1866 oferită proaspătului principe, de către partidele politice, a fost un instrument util pentru a asigura stabilitatea politică, iar Carol, a ştiut să se folosească de ea, chiar şi dacă a fost nevoit să introducă o formulă „originală”, de rotaţie la putere a liberalilor şi conservatorilor.
La 19 oct. 1866 Sublima Poartă îl recunoaşte drept Domnitor ereditar, dar cerea în schimb creşterea tributului anual, protejarea supuşilor otomani şi să nu permită concentrarea „elementelor revoluţionare” pe teritoriul ţării; a doua zi Carol acceptă şi pleacă, la Constantinopol, după firman. Se implică personal în războiul de independenţă, pentru a obţine „firma” independenţei, întrucât, de pe vremea lui Cuza, legăturile cu Poarta erau doar formale. Experienţă sa din războiul prusaco – danez a contat. Daca În planul operaţiilor militare i-am salvat pe ruşi de la o înfrângere militară ruşinoasă, în planul diplomatic situaţia a fost dezastruoasă pentru noi. Nici Carol şi nici sfetnicii săi n-au fost la înălţime, şi n-au fructificat la nivel european, victoria românească în faţa turcilor. Nu au ştiut să valorifice momentul când ruşii erau zdrobiţi, în faţa Plevnei, şi ducele Nicolae – fratele ţarului, îi scria cifrat lui Carol:
      „Turcii ... ne zdrobesc. Rog fuziune, demonstraţiune şi dacă este posibil, trecerea Dunării ...”.

      Am câştigat războiul pe seama şi în folosul ruşilor, cu preţul a zeci de mii de vieţi. Am obţinut Dobrogea de la turci, dar am cedat sudul Basarabiei celor pe care îi am salvat la Plevna!
      Sub lunga sa domnie, alternanţa liberalo conservatoare, a continuat, în ritmuri mai digerabile intereselor acestora; dar a continuat şi modernizarea ţării. De mare importanţă în dezvoltarea economiei naţionale a fost adoptarea monedei naţionale - leul, demers început de Cuza, şi finalizat în 1867. A fost înfiinţată Monetăria statului în 1870, când a bătut şi primele monezi de argint., iar în 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României.
      Calea ferată Bucureşti – Giurgiu începută în 1865 a fost finalizată în 1869; în 1872 a fost deschisă linia ferată Roman-Galaţi-Ploieşti-Bucureşti-Piteşti, iar în 1880 linia Ploieşti-Predeal. În 1895 s-a inaugurat podul peste Dunăre de la Feteşti-Cernavodă, cel mai mare din Europa la acea vreme.Proiectat de Anghel Saligny. Astfel de la 173 km în 1869 reţeaua feroviară a ajuns la 2250 km în 1914! Extinderea de drumuri pavate nu a fost mai puţin spectaculoasă: de la 1800 km în 1870 ajungând în jurul anului 1900 la circa 24.800 km. În 1888 s-a votat crearea unei flote fluviale şi în 1895 crearea flotei maritime, astfel că în 1897 aveam deja o linie Brăila-Rotterdam deservită de 5 cargouri româneşti de 3500 tone.
      Ion Ionescu de la Brad sesizând limitele reformei agrare din 1864 care a dat pământ ţăranilor dar nu le-a oferit banii pentru lansarea fermelor individuale, a pus presiune pe guvernul liberal care a adoptat legea Creditului Agricol, în 1881, prin care se acordau credite ieftine ţăranilor. De importanţă crucială pentru mica gospodărie a fost apariţia spontana a băncilor populare în zonele rurale; prima a luat fiinţă în 1891, ca în 1902 să ajungă la 700. Succesul băncilor populare se datora lui Spiru Haret, care în calitate de ministru al Instrucţiunii publice, le-a promovat, neobosit, prin reţeaua de dascăli. Cu toatea astea, productivitatea gospodăriilor a rămas scăzută şi sistemul de exploatare prin arendă a sărăcit populaţia rurală, ajungâdu-se la răscoala din 1907, înăbuşită în sânge. După răscoală, în decembrie 1907, s-a dat o lege privind învoielile agricole, care încerca să limiteze abuzurile la care erau supuşi ţăranii.
      Începând din 1886 s-au pus bazele unei politici industriale fundamentate pe tarife protecţioniste şi pe sprijinul direct al statului pentru întreprinderile mari şi mijlocii. Primul act important al noii politici industriale a fost adotarea tarifelor de import în 1886. O nouă lege de încurajare a industriei care prevedea scutiri de taxe de import pentru utilaje de producţie, pe o perioada de 15 ani, a fost adoptată în 1887.
      Carol a beneficiat şi a ştiut să colaboreze cu multe personalităţi puternice: Petre Carp – pentru care autenticul om politic are capacitatea de a se opune opiniei generale, Ion C. Brătianu – credincios şi util, seriosul şi înţeleptul Titu Maiorescu, briliantul Take Ionescu, Ionel I.C. Brătianu - autoritar şi eficace.
      Împotriva intereselor româneşti, a încheiat un tratat, pe care l-a tăinuit, chiar şi miniştrilor săi, cu Imperiul Habsburgic, în schimbul căruia nu a negociat un tratament mai acceptabil pe seama românilor din Banat, Bucovina şi Transilvania. Mai mult dorea, în 1914, să intrăm în război alături de agresoarea Austroungaria împotriva curentului popular, împotriva intereselor naţionale şi fără să impună condiţii! S-au opus N.Filipescu, N.Iorga, Ionel IC Brătianu, Take Ionescu sa. N-a putut trece peste semnătura sa de pe tratat, în ciuda cuvântului dat la venirea în ţară: „punând piciorul pe acest sfânt pământ, am devenit român”. Dorea să abdice, dar moartea l-a surprins, înainte de a o face.

   acasa                                                                             vot                                                                            inapoi