Rasã în Transilvania, Campia Tisei şi Panonia (I)

      Un contract scris în latina literarã pe o tablã ceratã, la Roşia Montanã, din anul 160, este iscãlit Alexandrei Antipatri secodo auctor segnai⁴ adicã segnai - semnai în loc de segnavi, aşa cum vorbesc şi azi moţii! ⁵
      Sriitorul Priscus, care-l însoţea pe generalul Maximin în tabãra lui Atiila în anul 448 scrie: „Hunii ... se silesc sã înveţe limba goţilor şi ausonilor”⁵ -adicã a daco-romanilor autohtoni.
      „Aceşti volochi - din anul 898 despre care aminteşte cronicarul Nestor - nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wälsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi strãvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor” lãmureşte istoricul german Schölzer în Russische Annalen⁵.
      In documentul regelui Andrei I, din 1055, de fondare a mãnãstirii Tihany, din zona Bãlţii (Balaton), se face referire la localitatea Petra (Piatra)5.
      Românii, de rit bizantin, dupã un document papal din 1216, citat Msgr Aloisie L. Tãut în revista „Orientalia Christiana periodica” erau de la Balta (Balaton) încoace spre est pânã dincolo de Dunãre şi de Tisa ².
       Fenomenul de epurare „rasialã” are trei aspecte maghiarizarea, etnocidul şi expulzarea şvabilor.
.       În 1848 s-a produs primul etnocid din istoria Europei moderne când 40.000 de români au fost exterminaţi în Transilvania. În al doilea rãzboi mondial, aliatul lui Hitler dar şi precursorul ideologic al acestuia, Horthy, a trimis la moarte sigurã sute de mii de români. Miklos Kallay , primul ministru al Ungariei horthiste, rãspundea unei comisii parlamentare despre înfrângerea armatei a II-a ungare la Don: „Noi am pierdut 100.000 de oameni, dar nu vã speriaţi, nu erau maghiari” ¹. Ori se ştie cã dupã protocolul din 1 februarie 1942 şvabii din Ungaria şi din teritoriile anexate au fost integraţi în unitãţi germane. Dupã Raul şorban ,numai din zona de nord-vest ocupatã de ungurii, au fost duşi la deminat în faţa frontului din est peste 150.000 de românii neinstruiţi, tocmai cu scopul purificãrii etnice. În Panonia, însã, epurarea rasialã mai cunoaşte o formã – expulzarea şvabilor.
      Fenomenul de maghiarizare a românilor dintre Tisa şi Carpaţi are la rîndul sãu, douã forme esenţiale: maghiarizarea grupurilor pe teritorii întinse cuprinzând oraşe şi sate întregi si maghiarizarea familiilor. În continuare ne vom referi doar la primul aspect al maghiarizãrii. Însã fenomenul de maghiarizare nu e o particularitate în Transilvania, maghiarizarea a cuprins tot spaţiul administrat de şovinismul maghiar, la fel de devastatoare în sudul (Suabia turceascã), nordul şi nord-vestul Ungariei de azi.
       O mânã de cãlãreţi, sichili, au fost trimişi de regalitatea catolicã la marginea esticã a Transilvaniei cu obligaţia de a ajuta pe români la paza trecãtorilor. Sichili – înseamnã pãzitori într-o limbã turcicã, si nu reprezentau o etnie anume. Dacã a existat o originea etnicã anume a "secuilor", ea a rãmas o necunoscutã. Pe lângã obligaţiile comune de pazã ale românilor şi sichililor, românilor le mai revenea, numai lor, paza în cnezatele Vlãhiţa şi Breţcu.
      Nici unde, în istoriografie, nu se vorbeşte de o colonizare a lor. Cã numãrul lor era nesemnificativ rezultã din însãşi faptul cã Andrei al II-lea încredinţeazã din 1224 apãrarea trecãtorilor sud-estice cavalerilor teutoni. Sichilii erau organizaţi militar şi au primit privilegii economice şi juridice faţã de autohtoni. Alegeau în fruntea lor un cãpitan şi un jude, se conduceau dupã jus Olachalis şi pãstraserã organizarea în scaune (judeţe). Ulterior, în documente apare şi jus siculicalis. De atunci de a lungul secolelor privilegiile lor, tot mai mari se alimentau din discriminãri din ce în ce mai insuportabile pentru autohtoni. Convieţuirea dezechilibrtã între mica elitã de cãlãreţi cu marea majoritate, a românilor deposedaţi de drepturi şi aduşi la sapã de lemn, s-a reglat parţial prin „deznaţionalizare”, mai forţatã, mai naturalã, a românilor, pânã în secolul XVIII. Lupta contra românilor ia forme instituţionalizate de la începutul secolul XIX când pe lângã bisericile maghiare (termen preluat de la maghiarofoni care, când se referã la bisericile lor, nu se referã la ele cu un atribut creştin ci cu atributul ce li se pare lor esenţial-rasa), administraţie, societãţile de stat, şcoalã şi armatã - sunt înfiinţate societãţi de maghiarizare, sunt editate manuale şi proceduri de maghiarizare, sunt întocmite planuri şi hãrţi şi culoare de maghiarizare.
      Confesiunea ortodoxã - era doar o erezie toleratã în funcţie de bunãvoinţa principelui şi stãpânului – usque ad beneplacitum principum ac regnicolarum - cum sta scris în Constituţia feudalã a Principatului autonom al Transilvaniei. Chiar viaţa era toleratã sau nu! Germanul Konrad Jakob Hildebrand, care însoţeşte trei ambasadori suedezi prin Transilvania, în drum spre Constantinopol, în 1656, a fost izbit de numãrul mare de români, pe care-i considera urmaşii vestiţilor ostaşi romani; dar aceşti valahi îndurã un tratament atât de aspru încât considerã spânzurãtoarea o favoare în locul tragerii în ţeapã. Priveliştea asta groaznicã a românilor traşi în ţeapã, la intrarea tuturor satelor pe care le a parcurs în Transilvania, îl marcheazã pe Konrad Jakob Hildebrand³.
       Iatã un exemplu dintre sute de exemple: cãtre 1892 proprietarul Boer Traian a construit o bisericã romano-catolicã pentru atragerea românilor la aceastã confesiune , dupã ce tatãl sãu Traian Boeru, preot greco-catolic a trecut la înapoi la ortodocşi în 1872, ca în 1874 sã treacã comunitatea româneascã la catolici ( I.I.Rusu, în Les Roumaines et les Sicules, la pg 156, ISBN 973-577-186-3). Acest viraj era necesar întrucât Vaticanul nu admitea formal trecerea directã a greco-catolicilor la catolicism.
      Pe Valea Nirajului maghiarizarea a fost aşa de masivã, intensã şi chiar violentã uneori, mai ales la sfârşitul secolului XIX, astfel cã limba românã a dispãrut complet cãtre 1920;
       Presiunile şi teroarea exercitatã asupra elementului românesc românofon şi românesc maghiarofon erau duse la extrem aşa cum arãta în 1862 un „secui” din Sândominic care spunea unui ziarist din Arad: „eu, sincer, nu sunt secui, dar dacã vorbesc româneşte risc sã fiu bãtut” (ibidem, pg 180). De altfel, atunci, când numai aveau rãbdare sau cum zicea Samel Decsi,cu rãbdare şi pe neobservate, maghiarizarea se fãcea în stradã şi cu bâta, cum s-a întamplat în oppidumul german Buda(Ofen) şi Pesta, unde ungurii şi maghiarizaţii nu atingeau nici 19% din totalul populaţiei, la finele secolului XVIII-lea. şi maghiarizarea, cu bâta, în stradã, nu este o metaforã²!
      Acelaşi I.I.Rusu, la pg 76, amintea: „Inainte de 1866 majoritatea populaţiei din Cristur era formatã din români, cãtre 1900 se vorbea româneşte, însã dupã legea lui Apponyi, toţi cei care vorbeau româneşte erau blamaţi; preotul român a fost alungat, biserica distrusã, în locul românilor au fost colonizaţi germani, armeni şi ţigani maghiarofoni; vechile familii româneşti din Cristur - unele se numesc Sztojka iar altele precum Fogarasi, Balint, Fodor, Simon, Balas, Fejer, Eleches sau Demeter au nume maghiare sau maghiarizate” . In 1968, în Marea Adunare Naţionalã, o deputatã din zonã propune ca în locul denominaţiunii de Cristur sã se adopte denominaţiunea de Cristurul Secuiesc – si Marea Adunare Naţionalã aprobã, cu aplauze!
      Casele, prelucrarea lemnului, sedentarismul şi muncile câmpului, crestãturile, costumele, tesãturile, cântecele, obiceiurile de botez, nuntã şi moarte, ceramica, denominaţiunile şi numele sunt identice cu ale românilor. Când au fost ori s-au deznaţionalizat românii ei au plecat cu toatã moştenirea lor pãrãsind doar limba şi uneori şi confesiunea. Altfel cum au venit nişte nomazii de stepã în curbura Carpaţilor cu tradiţia prelucrãrii lemnului, identicã în toate ţãrile româneşti cis sau transalpine din Maramureş, ţara moţilor şi ţara de sus pânã în Hobiţa, Severin şi Timoc? De altfel împãratul Iosif al II-lea îşi nota uimit în jurnalul sãu, dupã o cãlãtorie (1783-84), cã ungurii locuiau într-un fel de iurte sãpate sub pãmânt din care se vedeau doar acoperisurile. Altfel zis - sub influenta autohtonilor panonici români, germani şi slavi începuse procesul de sedentarizare a nomazilor. De unde olãritul la nişte nomazi care beau apa din burdufuri din piele de cal şi nu foloseau instrumentar casnic fragil? De unde numele sãrbãtorii naşterii Mântuitorului Karacioni dacã trecând prin Kiev, în secolul IX, nu slavii dar nici mãcar cneazul lor nu se creştinase încã? De unde organizarea lor în scaune şi a germanilor, de mai la sud, în Stuhle, daca nu de la juţele şi juzii românilor din acel colţ de daco-romanie? Cum ... samd?
      La început într-un cadru feroce de ostil, mai apoi şi puşi la zid de aparatul ecleziastic, politic, administrativ, juridic, militar şi în final şi scolar, în condiţiile divizãrii confesionale a românilor operate de Viena la începutul secolului al XVIII-lea, românii din centru ţãrii nu aveau decât douã posibilitãţi sã se maghiarizeze sau sã se refugieze în Moldova. Cei rãmaşi au împrumutat altã limbã dar sângele nu l-au putut împrumuta! Pânã şi etnograful maghiarizat Paul Hunsdorfer (Hunfalvy 1810-1891) din perioada evervescenţei şovine admitea cã secuii sunt un amestec cu autohtonii.
      Savantul Nicolae Iorga, pe bunã dreptate, concluziona: „Secuii din Carpaţii sunt în majoritate românii deznaţionalizaţi, aşa cum o aratã habitatul lor tradiţional, felul de construcţie a caselor şi modul de prelucrare a pãmântului”.
      Doctorii Petru Râmneanţu şi P.David au procedat, pe cale ştiinţificã, la stabilirea originii etnice a populaţiei din sud-estul Transilvaniei pe baza compoziţiei sanguine, iar rezultatul cercetãrii l-au publicat sub numele „Cercetãri asupra originii etnice a populaţiei din sud-estul Transilvaniei pe baza compoziţiei serologice a sângelui” în 1935, în „Buletinul eugenic şi biopolitic”, (pg 36-66). Dupã 10600 de analize serologice asupra aşa zişilor secui cercetarea constatã cã indicele sanguin ale acestora este în proporţie covârşitoare identic cu al românilor şi diferã RADICAL de indicele sanguin al ungurilor propriu-zisi. Frecvenţa distribuţiei grupelor sanguine AB0, bogatã în proprietatea A (tracã-europeanã) şi sãracã în proprietatea B (asiaticã) este identicã cu a românilor! şi fãrã o asemenea determinare NECHIVOCÃ, ştiinţificã - concluzia logicã nu putea fi alta! O mânã de apãrãtori, originari din stepele Asiei, trimişi sã ajute la paza trecãtorilor înguste şi neprielnice de invaziile rudele lor rãmase în urmã (în stepele euro-asiatice), nu putea schimba etnia populaţiei din curbura Carpaţilor.
      Şi iatã cum conchidea americanul Milton G. Lehrer în exemplara sa lucrare, ARDEALUL PÃMÂNT ROMÂNESC: „Din rezultatele obţinute s-a putut trage concluzia cã secuizarea românilor dateazã din secolul al Xii-lea. Iatã un auxiliar al istoriei (nn - serologia), pe care nu-l puteau desigur prevedea ungurii la începutul operei lor nefaste de transformare a unui pãmânt curat românesc într-ul cu aspect CURAT UNGURESC”.
      Azi în secolul XXI şi analiza ADN-ul poate confirma sau infirma studiile doctorilor P.Râmneanţu şi P.David. De altfel, doctorul californian Copola Sforza care a studiat relativ recent baza etnicã în Ungaria a gãsit şi acolo un procent ridicol de unguri! Asta ca şi cum statisticile austriece dupã eliberarea câmpiei Dunãrii de sub turci n-ar fi suficente pentru a nelãmuri în problema rasei! In 1787, în Buda şi Pesta (Ofen), ungurii şi maghiarizaţii atingeau abia 19%, iar per total, în teritoriile administrate, atingeau 29% din totalul populaţiei!

      Cultura maghiarã (II)

      Dacã din cei 5% maghiarofoni din totalul populaţiei României, doar un procent infim sunt etnici (urmaşi de sânge) asiatici restul fiind în principal români şi şvabi maghiarizaţi atunci ce îi face pe aceşti deznaţionalizaţi unguri? Rãspunsul e cultura urii. Iatã câteva exemple din opera lui Johan Weidlein ,²:
      Poetul Paloczi Horvath Adam: „Bestem pentru germani / Bate-l, doamne, bate-l / Pe blestematul cel de câine fãtat/ Gunoiul ţãrii noastre”.
      Romancierul Dugonics Andras: „Dacã puţinii urmaşi ai panonilor (nn- tracilor) se aratã supuşi, sã nu-i crezi pe viclenii aceştia cu limba necioplitã şi respingãtoare pânã nu s-au topit în sângele maghiar”.
      Agitatorul Mitrofanow N. scria: „Clocoteşte, sânge al meu, clocoteşte, când câinii de nemţi ... ”
      Mentorul maghiarismului, Szechenyi Istvan a fixat direcţia: „Toate întreprinderile mele se extind, dar se îndreaptã împotriva germanilor” sau „Urãsc din strãfundurile sufletului orice evoluţie care nu e maghiarã” sau „maghiarizarea este cea mai sfântã sarcinã a oricãrui maghiar” chiar dacã tãranul maghiar era „hoţ de cai, necioplit, sãlbatec, nestiutor şi care toarnã întruna înjurãturi” cum scria în Jurnal, IV, pg. 60!
      Slovacul maghiarizat Ludovít Košút scria: „Oraşele noastre sunt în majoritatea lor germane, industria patriei este germanã; comerţul german ... ” şi „... nu voi mai tolera nici un sas pe teritoriul coroanei ungare, ci îi voi izgoni din ţarã ... pentru a compensa nesfârşitele hoţii, jafuri şi cheltuieli de rãzboi”, sau „Ne gãsim în jenã financiarã ... Oricum pune-i pe saşi sã plãteascã gras. 2 milioane urmeazã sã plãteascã. Jumãtate din acestã sumã ca tribut ... Dacã se opun, ordonã sã fie executaţi”. L. Kossuth alãturi de contele Mihai Esterhazy adresa, la 10 oct 1848, un ultimatum poporului român, care incepea blând, dând vina pe austrieci dar se încheia altfel: “Atunci va fi mai bine sã nu vã fi nãscut, ... Dar şi pânã atunci se va porunci maghiarilor şi secuilor, ca sã se scoale şi ca viforul sã mãture fiece goz nemulţumitor ... ca sã se scoale poporul unguresc si secuiesc, toţi cu toţii, si sã steargã de pe faţa pãmântului pe fieştecare vânzãtor de patrie şi rebel... Luaţi dar’ seama ... sã nu provocaţi asupra voastrã ceasul pedepsei ⁶”
      Poetul şi criticul literar Jozsef Bajza şi el un slovac maghiarizat opina: „ ... vreau sã spun cã atâta timp cât nu stârpim limba germanã în convorbirile noastre, atât timp cât vor mai exista unguri care sã vorbeascã cu atâta plãcere nemţeşte, neavând sentimentul cã prin folosirea acestei limbi comit o infracţiune împotriva naţiunii ... nu mã îngrijoreazã nici popoarele slovac şi valah, pe care le stãpânim ” sau „Sã ne strângem rândurile, sã fim mândri cã suntem unguri, membri ai singurului popor al lui Dumnezeu, şi probabil, din întreaga lume ...”
      Fiul lui Ştefan Petrovici şi al Mariei Hruz, Alexandru Petofi ca orice asimilat se simţea obligat sã probeze permanent maghiaritatea, şi cea mai tare dovadã consta în ultragierea permanentã a majoritãţii nemaghiare şi în special al germanilor. şi iatã câteva dovezi: „ Vecine cucernic, neamţule, ... Iar trãznetul sã nu te omoare / Maghiarului sã-ncredinţeze aceastã treabã!” sau „Ce mai vorbesc nemţii ãştia! / De i-ar trãzni neîntârziat ! / De la noi cer şvabii ãştia / Sã le plãtim datoriile. / Plãtiţi-vã singuri datoriile, / Pânã vã atârnã limbile, ca la cotei, / Chiar de-ar fi sã crãpaţi, / Escroci blestemaţi ” sau „La noi germanul a venit ca oaspete, / Dar curând şi-a însuşit dreptul de domn, / şi cât de josnic a mai înfãptuit totul, / Câte mârşãvii a putut sã sãvârşeascã ... ” sau „ ... ţie, neamţule, îţi sunt numãrate zilele! ... / Oare sã porunceascã în ţarã neamţul, slovacul? ... / Doar maghiarul are aici drepturi de stãpân ... ” sau „De la Carpaţi pânã la Dunãrea de Jos / Un rãcnet de furie, o furtunã sãlbaticã! ... / Croaţi, germani, sãrbi şi români, / Ce vã repeziţi cu toţii la ţara ungarã? / Sabia care v-a cruţat de turci şi de tãtari / Sclipeşte în mâna maghiarului .../ N-o sã fie pace pânã când ultimul strop sânge / Nu se va scurge din blestematele voastre inimi / Ridicã-te, maghiare, împotriva acestei hoarde, .../ Cândva ne-am luptat cu leii, / Acum sã ne devoreze aceastã cloacã de pãduchi? ” sau „ Acum Dumnezeu nu ne ajunge, / Cãci el nu este destul de aspru, / ţie mã rog, iadule, în dimineaşa de Anul Nou: / Sãdeşte în inimile noastre întreaga ta mânie, / Sã nu cunoaştem îndurare pânã mai mişcã / Vreunul din nemernicii ãştia pe pãmânt” sau „şi gunoiul cerşetor al popoarelor / Se repede din apus, / Aşezându-se pe pãmântul unde curg / Laptele şi mierea ...” sau „L-am mãturat afarã pe neamţ, / Acest gunoi de trei sute de ani.” Dupã Marton Horvath (31 iulie 1949) poeziile lui Petofi au fost contribuţia aliatului lui Hitler la doborârea acestuia - dupã ce trupele sovietice au ocupat Ungaria fascistã, poeziile duşmãnoase la adresa germanilor, traduse, ar fi fost înmânate soldaţilor sovietici pentru a-i învãţa ura contra nemţilor.
      Romancierul Jokai Mor scria în poezia Biet sas: „El are o patrie aparte, / Spre care-i galopeazã dorul / Aici doar oala cu carne-l reţine / Pescuind în ape tulburi / Atunci se bucurã când noi jelim / Bucuria noastrã pentru el înseamnã jale / Biet sas. ” Campaniile sale antigermane le neagã, împotriva evidenţei, în Neue Freie Presse din 1.05.1896: „Sunt foarte mulţi cei care rãspândesc prin lume stirea cã efortul de constituire a unui stat de cãtre ungurii (stat al minoritãţii) s-ar face cu impilarea naţionalitãţilor nemaghiare (a majoritãţii). Aceste afirmaţii sunt la fel de departe de adevãr cum e lumina de întuneric ”.
      Thaly Kalman, versificator şi politician a fabricat nişte cântece pretinse a fi din vremea frãţiei ungaro-tãtaro-turce, zise cântece ale curuţilor, împotriva tocmai a eliberatorilor de sub turcii a cîmpiei panonice. Un contemporan, Cserei Mihaly, scria: „cã toţi tâlharii, criminalii şi neisprãviţii care, sub numele de curuţi, au nãpãstuit, torturat, ucis şi aruncat în foc atâţia oameni cinstiţi, nobili sau de rând ...” O punere la punct o face şi Szekfu (Istoria maghiarã IV, pg 293): „Curuţii îşi fãcuserã şcoala la tãtari, ne deosebindu-se de ei decât cã nu târau oameni în robie. Dar unde i-ar fi putut târî? Dar înhãţau orice valoare la vedere sau ascunsã, umblau în cete mari prin câmpii, prefãcând tot ceea ce le ieşia în cale în cenuşã şi mormane de piatrã ... De îndatã ce zãreau o însã o trupã de de oameni înarmaţi şi cu experienţã, nu aşteptau nici mãcar primul foc, ci o lua la fugã peste dealuri şi prin vãi ...” Despre şeful acestor bande de tâlharii, Rakoczi, slav de nord dupã tatã şi slav de sud dupã mamã, aliat cu turcii şi tãtarii, care s-ar fi aliat şi cu francezii sau ruşii dacã aceştia l-ar fi luat în serios, Petofi scria: „Sfânt al patriei noastre, conducãtor al libertãţii, / Steaua noastrã luminoasã în noaptea întunecatã”. Iatã câteva crâmpeie din aceste cântece inventate: „Ia uitaţi.vã ce-a fãcut neamţul din ţara noastrã: / Ne-a pângãrit femeile şi fetele” sau „Nu cred în cuvântul habotnicului neamţ mai mult ca în lãtratul câinelui. / El a venit sã pustiascã nu sã ajute, pentru a cuceri ţara noastrã .../ De aceea, ucide-l şi pe maghiarul care-i ţine tovãrãşie! / Bea astfel vinul, încât atunci când auzi trompetele / Sã poţi bea sânge şi sã faci grãmezi din cadravrele nemţeşti! ” sau „Neamţ nenorocit / cu picioare de cocor, / cu nas de coţofanã; / el fuge de noi, îi e fricã de noi, / naţiune nenorocitã! ” sau „vezi tu neamţule, vezi raicule, astfel trebuie sã ispãşeşti, aşa te bate Dumnezeu, fiu de târfã bestial, trândav şi jefuitor, tâlhar cumplit. Ei, nemţi râioşi, acum umblaţi ţanţoşi! Raicilor lepãdãturi de cãţea, acum desigur, vã cãraţi” sau „Nu-l crede pe neamţ, maghiare, / Ori cu ce-ar vrea sã te înşele .../ Bãtu-l-ar Isus Christos” sau „Fugi, curuţe, vine neamţul, / Ia te uitã ce vierme învãţat ...” sau „Nenumãrate arme ne ameninţã, / Cãci neamţul se aflã printre noi / şi loveşte cu sete .../Ca un cãlãu” sau „Dumnezeu sã nu îngãduie ca maghiarul / Sã fie batjocorit şi pângãrit de un asemenea duşman / Respingãtor cum e neamţul / Sã nu îngãduie ca un asemenea popor / Îngâmfat sã-i rãpeascã / Veşnica-i reputaţie gloriasã”. Cultul acestor tâlhari (vezi Szekfu) a fost amplificat de zeci de alţi scriitori unguri şi maghiarizaţi aşa cum a fost rãspândit turanismul, mai târziu. Mecanismul îl descrie Sassi Nagy Lajos: „Este necesar sã alimentãm de sus acest sentiment naţional, pentru ca pe urmã el sã pãtrundã de jos întreaga societate, sub forma unei forţe de neînfrânt”.
      Tolnay Lajos în romanele sale germanii sunt numiţi balegã şi gunoi, viermi nenorociţi, lepãdãturi ale omenirii. In romanul Onorabila doamnã baroneasã apare un cântec: „Sã fie aşa cum a fost înainte! / Atât germanul, / Cât şi croatul şi slovacul / Sã-şi scoatã pãlãria în faţa maghiarului”. Tot aici apare şi propoziţia: „Dragii de cehi, filozoficii de nemţi şi cãmãtarii de galiţieni au trebuit sã pãrãseascã Ungaria”(nn - dupã dualism).
      Lingvistul Gardonyi (pe adevãratul lui nume Ziegler) Geza, se dezice de propriu lui popor şi îşi dovedeşte maghiaritatea scriind: „Sfãtoşenia nemţeascã este caracterizatã şi de literele pe care le folosesc. Scrierea germanã şi tiparul german aratã de parcã ar fi fost concepute de un oftalmolog nemeric, care nu s-a gândit decât la câştigul sãu. 99 din o sutã de nemţi sunt ochelarişti ... Oare neamţul orbeşte din patrotism sau din prostie”
      Herczeg Ferenc, fiul lui Franz Herzog şi al Luisei Hoffmann în romanul pseudoistoric Pãgâni scrie cã fii lui Vazul „vor readuce vechea lege (nn-pãgânã) mãturând gunoiul strãin (nn- germanul creştin) din Ungaria”.
      Poetul Ady Endre, mai rasist decât rasişti de pânã la el, rodul acestora, îi combate nu numai pe nemaghiari ci şi pe asimilaţi: „Aici, în aceastã anticamerã a Europei cu atâtea uşi, unde din est şi din vest, din toate pãrţile, se mãturã înãuntru gunoiul, absolut nimic nu este sigur. Stefan cel Sfânt a fost primul nostru, aproape conştient, furnizor de gunoi ... Asemãnãtoare unei invazii de lãcuste s-a dovedit pentru aceastã sãrmanã ţarã acea rasã a primilor sosiţi care, jefuind şi asociindu-se, îi stã şi azi în cârcã.” Când asimilaţii Jeno Kremsner şi Ferenc Herzog au pus în discuţie originea lui Ady, acesta a erupt: „Pentru cei îngãlaţi şi cei murdari, / Pentru bastarzi şi cei ahtiaţi dupã podoabe, / Pentru cei pe jumãtate morţi, cei cu spume la gurã, / Pentru cei care fac pe maghiarii şi pentru mâncãtorii de ceaţã, Pentru maghiarii proveniţi din şvabi / Eu nu sunt maghiar? ”
      Ideologul noii reocupãri maghiare a ţãrii, Szabo Dezso, scria în 1928: „Ea (noua literaturã) şi-a dat seama de sutele de mii de lãcuste ale distrugãtoarei pofte germane, cum aceştia ... au scos maghiarimea din toate drepturile ei, rãpindu-i orice posibilitate de a trãi, forţând-o sã iasã de pe pãmântul ei, dar şi din sufletul ei şi devenind unguri aşa de vehemenţi, încât pot distruge maghiarimea ”
      Romancierul şi etnograful rasist Kodolanyi Janos scrie: „Slujnica şvãboaicã, indiferent dacã o cheamã Resi şi Lesi, este peste mãsurã de proastã, murdartã şi leneşã. ... Totul mã scârbeşte la şvãboaicele astea ”.
      Poetul Babits Miklos exclama în 1933: „Existã oare un pericol mai mare şi mai vechi blestem pentru maghiari decât germanul?”
      Dordai Lorand, horthist pânã în 1945 şi comunist dupã, scria sub pseudonim, în 1939: „Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale. Nu va fi îndurare! Voi aprinde noaptea satele valahe. Voi trece prin sabie toatã populaţia, voi otrãvi fântânile şi voi ucide pânã şi copii din leagãn... Voi suprima orice valah şi atunci nu va fi în Ardeal decât o singurã rasã, cea maghiarã, naţia mea, sângele meu!” Pentru acest ilustru reprezentant al culturii ungare, UDMR-ul, printr-o adresã a cerut Primãriei Dej, dreptul de amplasare a unei plãci memoriale. Cererea UDMR-ului a fost întãritã de preşedintele Uniunii scriitorilor din Cluj, Mircea Opriţã!
      Poetul Hidas Antal scrie: „De patru sute de ani te lupţi cu neamţul cel lacom, / dar încã tot n-a terminat de supt sângele tãu gros şi bun, / Ungarie”.
      Poetul Horvath Bela, scrie în 1946: „Aşa cã tremuraţi în faţã mea şvabi idioţi, / În mutrele voastre vomit ciuma. / Eu viu sau mort vã vânez, Ucigaşilor, pãgâni bãutori de sânge! / ... Îneacã-l pe bastard, omorã diabolicul vierme, / Pe pezevenghiul înfumurat, pe burduhãnosul cãlãu! ”
      Poetul Illyes Gyula trage un semnal în 1933: „Transdanubia se aflã în cea mai teribilã primejdie ... Marea germanã se umflã, asaltând satele maghiare, şi nu mai existã nimic care ar putea s-o opreascã ...”. În 1938 concluziona: „în trecut maghiarimea a fost o naţiune doar în mãsura în care a fost duşmãnoasã faţã de germani”. Iar în 1945 trage foloasele din acest merit istoric sub naţional-comunism: „Eu am fost printre primii care, atunci – încã înainte de acapararea puterii de cãtre Hitler – am adus vorba despre pericolul german din Transdanubia. De pe atunci am pomenit în repetate rânduri, intuind rãdãcinile acestei chestiuni, de expulzarea germanilor ”. În 1970 Illyes primeşte premiul Herder !
      În iulie 1956 Pesti Joszef jubila: „Se apropie ora sã sãrim la beregata lor...”. A şvabilor şi evreilor precizeazã Johann Weidlein în preţioasa sa lucrare Imaginea Germanului în Literatura Ungureascã!
      Ungurul Engel Pal scrie în finalul cãrţii Regatul sfântului ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526:
“Nici pe departe, generaţia Mohacs-ului nu a dispãrut, ci a rãmas vie ideologia ei... Xenofobia ei, pãrtinirea, iluziile şi narcisismul, au trãit mai departe, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, sub forma unui naţionalism virulent, provocând grave desfigurãri de conştiinţã şi sociale, servind ca model urii etnice din bazinul carpatic⁷”
      Dupã trecerere în revistã a liniilor de forţã a culturii ungare fãcutã cu multã acribie şi reţinere de Johann Weidlein, probabil sentinţa absolutã a lui Fabchich Jozsef, preotul catolic al oraşului Raab, pe atunci în întregime german, dintr-o scrisoare cãtre unicatul poet, Kazinczy Ferenc, (1759-831) nu mai mirã: „şvabilor cu care ne-am procopsit trebuie sã li-se impunã cu forţa nume ungureşti. Trebuie sã înveţe ungureşte, fie sã moarã.¹ ”
      Maghiarizarea în România, continuã şi azi, cu aceiaşi urã, la fel de nestingheritã, ca în vremea lui Kossuth, Apponyi si Horthy, ca în vremea comunismului stalinist (pânã în 1964) , ca în vremea comunismului zis autohton (pânã în 1989).

Concluzie (III)
Forma maximã de apãrare a naţionalitãţilor din aceastã zonã, este dezmaghiarizarea maghiarizaţilor şi denunţarea politicii rasialo-şovine şi a culturii urii.

      Referinţe
      1. Ernst Hauler, Istoria nemţilor din regiunea Sãtmarului, ISBN 973-971-56-6-4
      2. Johann Weidlein, Imaginea germanului în literatura maghiarã, ISBN 973-577-257-4
      3. Gheorghe I. Brãrianu, Cuvinte cãtre români, Bucuresti, 1942
      4. Ion Iosif Rissu, Les Roumains et les Sicules, ISBN 973-577-185-3
      5. Milton G. Lehrer, Ardealul pãmânt românesc, ISBN 973-29-0010
      6. Teodor V. Pãcãţian, Cartea de aur, vol. I, ediţia a II-a, Sibiu, 1904
      7. Pal Engel, Istoria Ungariei medievale, ISBN-10 9737867-63-7

Cultură, confesiune, etnie și rasă în Transilvania, ... ed. a 4-a
Cultură, confesiune, etnie și rasă în Transilvania, ... ed. a 3-a
Cultură, confesiune, etnie și rasă în Transilvania,... ed. a 2-a (pdf)

înapoi