Până la venirea lui Ceauşescu aveam de a
face cu o dictatură comunistă complet alienată poporului
român, în oameni şi spirit.
Ceauşescu începe treptat să
românizeze partidul şi implicit dictatura cu instrumentele ei. Cat despre spiritul dictaturii, cred ca a
ramăs in esenţă acelaşi de la instaurarea ei in 1945,
adică alienat poporului român!
Ziarele din Bucureşti – expresia
integrală a superficialităţii balcanice - nu pot fi folosite peste ani, ca bază a
vreunei documentări serioase in multe privinţe, inclusiv, în cea
pusă în discuţie. De exemplu in ziarul “România liberă” din 24
febr. 1990, un autor maghiar afirma, fără să fie contrazis sau
sa fie acceptată vreo replică, următoarele, citez: până la urmă ni s-a găsit
nici măcar un cadru didactic maghiar în toată ţara care să
fi fost numit director de liceu - tot din lipsă de încredere. Şi iată de exemplu numele directorilor liceului Samuel
Brassai din Cluj-Napoca, incepând din anii 50, toţi fiind unguri: Gall
Denes, Szalosi Ferencz, Boda Karol, Simon Gabor, Josza Gyorgy, Peter Rozalia,
Szekely Andras, Balint Andras, si numele secretarilor de partid din
acelaşi liceu: Doncsuly Margit, Kovacs Iolanda, Balogh Gertrud, Veres
Gyorgy! Deci să ne intoarcem la fapte, la câteva din miile de fapte care
dau o măsură a influenţei de care aminteam in titlu.
1.Trebuie spus că după 1940
şcolile germane din Sătmar au
fost închise, iar copiii germani au fost incluşi în sistemul de
învăţământ unguresc din Transilvania. După 1945
situaţia rămâne neschimbată. Sătmărenii au
obţinut în 1971 înfiinţarea consiliului
judeţean al oamenilor muncii de naţionalitate germană –
adică o recunoaştere a existenţei germanilor în Sătmar. "Prin
aceasta - spune prof. Dr. Ernst Hauler în „Sathmarer
Heimatbriefe” nr. 24/5 - s-a produs o trezire explozivă: au apărut
grădiniţe, clase, grupuri culturale germane". În 1973 prof.
Dr. E. Hauler a discutat cu sătenii din Schinal - Satu-Mare posibilitatea reînfiinţării
învăţământului în limba germană. Numai că cineva nu-l
voia, şi anume secretarul de partid din Schinal, Karl Kulin, probabil un
şvab maghiarizat. Secretarul PCR, Karl Kulin, i-a chemat pe cei care au
avut îndrăzneala să semneze cererea la şcoală: "la
început a tunat şi a fulgerat: cum îşi permite cineva din sat să
facă ceva în spatele său, ceva care tulbură pacea şi
unitatea comunităţii? Aici nu se mai germanizează; partidul are
grijă de toţi în mod corespunzător …”. Şvabii,
timoraţi, au tăcut. Ca urmare secretarul de partid a răspuns
inspectoratului judeţean că în Schinal doresc
grădiniţă germană numai cei care n-au copii! Cererea
ţăranilor din Schinal este trimisă spre rezolvare la Ministerul
Învăţământului de către inspectoratul şcolar
Satu-Mare. Aici spre rezolvare o primeşte
inspectorul general şef pentru minorităţi - ungurul
Debreci. Acesta îl
trimite la faţa locului pe subordonatul său - ungurul Murvai. Şi spune
dr. E. Hauler - "Murvai a venit, a văzut şi a transmis onor
ministerului: prof. Hauler e un fascist, nu e nevoie de o
grădiniţă germană la Schinal”. Şi aşa au
rămas şvabii din Schinal fără
învăţământ în limba lor
în vremea Ceauşescu (dl Murvai mai putea fi întâlnit, la ministerul
învăţământului, în 1991, "ajutând" şi guvernul
Roman, în problema
minorităţilor).
2.In 1970 directorul Institutului de Tehnica de
Calcul din Cluj, Emil Muntean, il
invită pe colegul Tudor Mureşan să intre in PCR ca să nu
mai fie singurul român in
organizţtia de partid. Toţi ceilalţi erau unguri sau saşi şi şvabi
maghiarizaţi ca Robert, Wellman,
Kaiser.
3.In 1976 gospodăria de partid Timiş,
care era destinată aprovizionarii pe circuite separate doar a membrilor de
partid de rang inalt cu produse
ecologice si strict controlate, era condusă exclusiv de unguri! Ori
recensamântul făcut de austrieci in 1735, la transferul provinciei de la otomani nu găsiseră
practic unguri, recensământul consemnând 2400 de bulgari si unguri
nediferenţiat (vezi Johann Jakob Ehler - Banatul de origini până
acum(1774))! Iar datele stabilite Fr.
Griselini intr-o lucrare publicată la Viena la 1780 nici nu-i
menţionează pe unguri în Banat.
4.Prin 1977, ma ocupam in
caliate de inginer cercetator, la Institutul de Tehnica de Calcul din Cluj,
de blocul de afisare pe tub catodic a
unui terminal de calculator si aveam în subordine nişte tehnicieni, între
care Barthales Josif. Acesta pentru că se mai ocupa, în particular,
şi de depanarea televizoarelor,
scotea din magazie piese electronice, în numele meu, pentru acest scop
personal. În momentul în care am
realizat acest lucru, l-am obligat cumpere piesele şi să-le aducă la magazie. A fost mare supărare
şi mai ales am fost catalogat de şovin! Şi mai ales nimenea n-a
îndrăznit să pună lucrurile la punct. Ori pentru cineva care
cunoaşte baza culturală a românilor si a ungurilor (v. Imaginea
germanului în literature ungară de dr. Johann Weidlein) o asemenea acuzaţie
n-are acoperire ca să nu zic
că e fix pe dos!
5.Acad. Stefan Pascu îmi povestea că la o
adunare a Biroului Executiv al CC a PCR unul din membri frunte ai
minorităţii maghiare
lansează în plen dorinţa „ia să mai terminăm cu
mercenarul de Mihai Viteazul”. De faţă era si dictatorul, „marele
naţionalist”, care nu zice nimic! Singurul care intervine e Ioan Coman, transilvanean la origine, dintre toţi cei de faţă.
6.Prin 1983-84 apare romanul Ademenirea de
Romulus Zaharia, in care se descrie voalat, mai mult sugerat un episod celebru
din istoria primilor ani ai comunismului in Transilvania atăcarea
căminului studenţesc românesc Avram Iancu din Cluj de către
coloanele de muncitori unguri şi
maghiarizaţi de la fabrica Dermata, sigur instigaţi dar în numele
democraţiei populare de noi comunişti. Ori când sute de muncitori se
duc hotărâţi să omoare câteva zeci de studenţi
fără apărare, e o problemă care dacă nu a ajuns la
vremea ei in Justiţie măcar merită cercetată, explorată
fie cu mijloace literare. Fapte istorice, care unora le-a marcat definitiv
destinul şi care numai stârneau
pasiuni printre cei agresaţi (între care şi arhiepiscopul de azi al
Vadului, Feleacului şi Clujului). Ei bine aceasta carte e scoasă din
librării, atunci la mijlocul anilor 80, l-a cererea unor intelectuali
maghiari comunişti de către partidul comunist (creat de ei), pentru
că ar incita la ura etnică!
7.In timpul ocupaţiei horthiste in comuna Iara, judeţul Cluj dispăreau români. Unul câte unul. Cui să se fi adresat soţia dacă bărbatul sau copilul nu mai venea acasă? După 1945 când ucigaşii au ajuns şefi la partid, poliţie, securitate şi procuratură, erai aproape la fel de expus ca pe vremea lui Horthy. Totuşi săteni aveau indici si bănuiau o familie, care ar fi „implementat” respectiva epurare etnică, în concordanţă cu ideologia culturală şi politică ungurească a vremii. Prin anii 60 s-a pus în discuţie construirea unei şcoli in Iara, dar pentru aceasta trebuia dărâmată o şură, tocmai şura familiei bănuite de săteni. S-au opus cei vizaţi, au fost sprijiniţi de liderii lor de la partid, şi şcoala n-a mai fost ridicată, deşi era proiect făcut, investiţia aprobată. Devenind o necesitate care numai putea fi amânată fără explicaţii, în anii 70 se construieşte, totuşi, şcoala şi cu aceasta ocazie se face sinistra descoperire: sub şură se găsesc oseminte recente a zeci de fiinţe umane. Familiile fostelor victime cer anchetarea cazului. Partidul comunist si ungurii din el sunt mai tari, adică ei fac legea in România. Nimenea n-a cutezat să mai încerce să afle măcar adevărul. Neaflarea adevărului şi ne deranjarea actorilor comunizării Transilvaniei devenea, probabil, raţiune de stat - adică a partidului comunist!